Imaginea asta e tot ceea ce pot spune despre mine... mai am inca putin si nici eu nu ma mai cunosc... am intrat in acest degradant proces inca de acum 2 luni si greu se mai iese din el... poate deloc.
In clipele astea mi-e atat de bine asa, incat pana si cei din jurul meu au ajuns sa ma inteleaga. Dar de fapt ei fac cu totul altceva, insa acel altceva catre mine se intoarce ca o intelegere. Dar nu este intelegere... Nu este nimic decat o intrebare fara raspuns: ce se intampla?
Asta e problema care ma doare cel mai tare acum. Nu mai reusesc sa ajung sa ma fac inteles. Nimic nu mai e cum a fost si mi-e foarte frica de faptul ca se intra pe un fagas fara intoarcere. Un fagas pe care multi l-ar regreta, insa va fi mult prea tarziu.
Cred ca nu mereu este momentul sa pui multe intrebari. Nu mereu trebuie sa incerci sa ajuti ci doar sa stai sa asculti si sa te straduiesti sa intelegi. Daca nu intelegi, nu trebuie decat sa vorbesti si sa actionezi macar ca pana atunci. Dar nu mereu se intampla asta. Nu mereu se intampla ceea ce iti doresti tu sau cei din jurul tau. Dar cand cei de langa tine ajung sa isi dea seama ce se intampla, de cele mai multe ori e mult prea tarziu.
E greu sa pierzi ceva care pana la un moment dat din viata era totul pentru tine. Insemna ratiunea de a trai si de a multumi. Insemna fiecare cuvant pe care il spuneai. Esti ceea ce, cei din jurul tau sunt.
Cei din jurul meu sunt din ce in ce mai departe... sunt din ce in ce mai la un capat al tunelului la care eu nu pot ajunge. Si nu au vrut sa ma ia si pe mine mai repede cu ei... asa ca daca ei sunt din ce in ce mai departe, ce voi fi eu de acum incolo? O materie sau doar o forma energetica care palpaie cat mai poate pana se stinge???
Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse!
